Andra avea 8 ani când a încetat să mai zâmbească.

Nu s-a întâmplat brusc. A fost treptat — mai întâi n-a mai vrut să meargă la școală, apoi a început să plângă fără motiv, noaptea. Mama ei stătea în fața ușii închise a camerei și nu știa ce să facă. Bătea ușor și întreba: „Bine ești, draga mea?" Iar Andra răspundea mereu același lucru: „Da, mami. Bine."

Dar nu era bine.

Erau lucruri pe care Andra nu știa cum să le spună. Emoții prea mari pentru un suflet atât de mic. Frici pe care nu le înțelegea nici ea. Și o singurătate pe care o simțea chiar și în mijlocul clasei, înconjurată de colegi.

Mama a adus-o la noi într-o joi dimineață. Andra ținea strâns un ursuleț de pluș și nu ridica privirea de pe podea.

După câteva ședințe, a desenat prima oară o casă cu soare deasupra. Și a zâmbit. Nu pentru că s-a întâmplat ceva magic — ci pentru că cineva a avut răbdarea să o asculte cu adevărat. Orice este posibil când există dorință, implicare și un om care crede în copilul tău. 🌻